Articol apărut în Revista Arta pe 12 noiembrie 2021

Cum era poate de așteptat, ediția de anul acesta a bienalei Art Encounters a stat și ea sub semnul incertitudinii, a capriciilor pandemiei globale prelungite și a condiționărilor locale ce inerent ne afectează viața de zi cu zi. Asistând în săptămâna anterioară deschiderii bienalei la o vizionare a lucrării produse pentru expoziția „Aripa secretă” de artistul bucureștean Traian Cherecheș, o instalație audio-video ce intona cu sufi/efi-ciența și mașinismul unui AI: Exit – Existence – Extinction, provocându-mi halucinația sonoră de a auzi și cuvântul Encounters la finalul fiecărui ciclu, devenisem deja încrezător în desfășurarea a ceea ce probabil este cel mai important eveniment artistic național (…)

O să mă opresc la expoziția despre care unul dintre curatorii săi, Maria Rus Bojan, afirma că este construită asemeni unui amplu poem colectiv, fiecare vers reprezentând universul unui artist dintre cei distribuiți meandric în nișe, analog poate labirintului de pe coperta volumului de poezie al Marianei Marin din 1986, care dă și titlul expoziției. Un poem al memoriei retragerilor, dar și al fortificărilor simbolice emergente din contexte eufemistic numite dificile, sincopate, uneori având ca sursă inevitabila istorie colectivă (regimurile totalitare), ori cu implicații ramificate și oarecum iminente (pandemia sau dezastrele de mediu). Poem confesiv în rimă albă, de spus în interioarele cavernoase ale Muzeului de Artă sau în nișele sale luminate – dar niciodată la mijloc – expoziția descrie homeric, dar nehiperbolizat, începutul, care pare că se desprinde din istoria faptică dar intangibilă, a ceea ce astăzi universal acceptăm ca definitoriu sintagmei timpul nostru, fixată o dată cu sfârșitul anilor 60. O perioadă despre care Michel Houellebecq o numește cea de-a treia mare mutație, survenită ca urmare a secularizării, și a mișcărilor de eliberare a forței de muncă. Eră a pozitivismului științific, axată pe fortificarea eului individual și dislocarea lui de la ordinea morală sau chiar naturală, hăsnuită la începutul mișcărilor din siajul contraculturii și din ce în ce mai încorporată și tangibilă astăzi, prin hiperconectivitatea rețelelor de comunicare.

În corpusul ei, selecția de artiști prezentată pare una care combate structura sistemelor politice, denunțând criza soluțiilor sociale globale printr-o estetică ce ține cel mai adesea de resemnificarea cotidianului – un exemplu foarte clar fiind seria „Monthly Evaluations” a altei regretate artiste, unul din multele destine tragice ale expoziției, Ioana Nemeș – prin recuperarea ne-obișnuitului din corvoada ciclică a fiecărei zi, al actelor mecanice mici și invazive, situate la granița fluidă dintre individual și social. Nici chiar întinderi de mână, nici chiar strigăte de ajutor. De multe ori aceste practici țin de crearea unui limbaj de semne propriu, fie recuperat din istoria mediului și reinterpretat, uneori bazându-se pe mitologii construite, alteori pe cele imuabile recuperate și traduse postmodernist. Tranziția sau transgresia, în funcție de sistemul de valori ales, creează un vocabular al dorințelor înrădăcinate în individualismul iluzoriu al mișcărilor tipice epocii moderne. Actul de însingurare voită pare însă că manifestă și un infinit tragism asumat, o conștientizare a ceea ce Lévi-Strauss numea ca „singura nenorocire, singurul defect fatal care poate afecta un grup de oameni și îi poate împiedica să se împlinească, este acela de a fi singur.” Sunt cel mai adesea versurile unor indivizi a căror informație artistică provine din reflecții constante ale adâncului lor, nu din știrile senzaționaliste, reviste, filme sau surse ale spectacolului regizat social. În afara acestor citări superficiale, elementele individuale sunt traduse în viziuni cu consistența gazoasă a visului, caracterizate de o structură deschisă și asociativă.

Expoziția, prin plasarea ei în muzeu, de la beciurile si măruntaiele lui urcând până spre zonele luminate ale sălilor superioare, poate fi asemănată unui sit arheologic, unul care se ocupă de spații de alunecare între realitate și reprezentarea ei, între real și trăit, imaginat și amintit. Acest glissando intre realitate, reprezentare și semnificație trasează un teren fertil care generează atât emoția incertitudinilor instabile, dar și pluralitatea bogată în sensuri ca a unor incunabule moderniste de arheologie a individuației.

Atipice pentru așa numita Generații în blugi, mantrele etice ale poetei Marianei Marin transpar recurent, cum ai delimita printr-un înveliș creând un nou sistem funcțional de învelișul general politic. Singular, lucrarea care exemplifică iconografic aceste tematici ale retragerii și regenerării, aleasă de altfel și să îi fie imagine însoțitoare prin afiș, „La maison”, realizată în 1986, același an cu volumul autoarei românce, este o pictură realizată de René Daniëls, el însuși un personaj cu un destin tragic. Daniëls aplică prin ceea ce numea principiul „împachetării dulci”: un strat alb transparent care se suprapune peste imagine, de parcă privirea ți-ar fi filtrată de un tifon sau ochelari cu filtru de culoare. Această ceață conferă profunzime fundalului imaginii, redând spațiul proprietarului său de drept, ca să spunem așa. Plutind în fundal sunt celebrele motive ale papionului lui Daniëls, structuri parietale ale spațiului (expoziției) redate într-un stil diagramatic.

Versurile Marianei Marin, pe care le-am ales ca titlu al acestei recenzii expoziționale, exemplifică cred reușita demersului curatorial al Mariei Rus Bojan și Bogdan Ghiu, anume aceea de recuperare prin plasare deliberată de partea minoritarului, decupată istoric tocmai din momentul în care toți păreau hotărâți să se plaseze de partea majorității. Ceea ce cred ca poate să ne învețe această expoziție este că, privind dinspre diversitate, nu numai că ar trebui să promovăm supraviețuirea micro culturilor pe care civilizația occidentală nu le-a distrus încă, ci ar trebui să încurajăm și nașterea și creșterea unei ere a particularismelor.

Citiți articolul complet în Revista Arta, aici.