Studiul de faţă doreşte să surprindă ceea ce a fost liceul de artă din Timişoara în anii ‘60-‘80, mai precis perioada cuprinsă între 1962, anul venirii unei noi generaţii de profesori, şi până în 1984. Locul central îl ocupă programa exprimentală din anii 1970-74 şi ecourile din deceniul următor.

Fără a avea pretenţia de a fi putut epuiza subiectul, cercetarea încearcă să surprindă elementele majore ale pedagogiei şi spiritului şcolii de la Timişoara, sistematizând materialul documentar păstrat din această perioadă, pe care o prezintă ca un fenomen viu şi deschis, într-un format în care diferitele componente ale acestui studiu interacţionează direct.